|
Conflictul din
Transnistria
Prezentul studiu despre Conflictul din
Transnistria este un subcapitol din lucrarea de cercetare ştiinţifică
”Transnistria în Dreptul Internaţional Public”, susţinută prin bursa de
performanţă ştiinţifică acordată de Universitatea ”1 Decembrie 1918”
Alba Iulia.
Conflictul transnistrean este diferit de
celelalte conflicte care au apărut după colapsul sovietic, pentru că la
baza lui nu se află un conflict etnic său religios. Circa douăzeci şi
şase de ani în urmă, principalele cauze ale apariţiei conflictului între
forţele separatiste ale regiunii transnistrene şi autorităţile legale
ale Republicii Moldova erau tendinţa Centrului Unional de a păstra
URSS-ul, iar după destrămarea acestuia - a Federaţiei Ruse, de a
influenţa noile autorităţi moldoveneşti. Motivul formal al conflictului,
era acela că Moldova a adoptat legislaţia privind limba de stat, ceea ce
a condus la o polarizare politică accentuată a societăţii şi la
creşterea rezistenţei faţă de inovaţii a unei părţi a nomenclaturii
locale de subordonare unională, în primul rând, de către directorii
întreprinderilor complexului militar-industrial din partea stângă a
Nistrului.
Anul 1991 a însemnat pentru Republica Moldova
un început al statului suveran, unitar indivizibil şi independent.
Constituţia din 1994 a confirmat principiile generale ale statului de
drept, a stabilit noi valori sociale, pe care urma să le garanteze, să
le asigure şi să le protejeze, a determinat un sistem de autorităţi care
au menirea să desfăşoare şi să organizeze viaţa politică, socială,
culturală, economică şi religioasă a statului şi a format bază legală a
Republicii Moldova. Dar obţinerea independenţei şi realizarea primelor
măsuri de consolidare a statului nu au putut evita tulburările
interioare apărute în urma destrămării Uniunii Sovietice, tulburări
similare cu cele din alte state, foste membre al URSS. Conflictul
Transnistrean îşi are originea la data de 2 septembrie 1990 când
aşa-numita Republica Moldoveneasca Nistreana s-a autoproclamat stat
independent, însă fără recunoaşterea internaţională. Separatiştii de pe
malul stâng al Nistrului, ajutaţi de trupele militare ruseşti şi
ucrainene şi-au stabilizat controlul asupra celei mai mari părţi a zonei
de dispută. Armata moldovenească a fost net inferioară Armatei a 14-a
sovietice, staţionată în Republica Moldovenească Nistreană, ceea ce a
împiedicat Republica Moldova să recâştige controlul asupra teritoriului
de est. Situaţia expusă mai sus a determinat în mare parte şi starea
actuală a Moldovei.
Acest război a fost bine gândit, pregătit din
timp, iar planurile militare a statului separatist au avut succes
datorită sprijinului Rusiei. Au fost cosecinţe grave pentru ambele
părţi, unele dintre ele fiind pierderile umane, economia R. Moldova a
scăzut considerabil, întrucât îşi pierdea de sub jurisdicţie un
teritoriu bine industrializat, mulţi oameni s-au refugiat, în acest sens
făcând o situaţie instabilă în ţară.
Tensiunea dintre Chişinău şi Moscova începu
să crească. La data de 2 Septembrie 1990, Tiraspolul, susţinut activ de
separatişti şi Armata a 14-a rusă, proclamă Republica Moldovenească
Nistriană. Prin directiva sa din Aprilie 1991, preşedintele Sovietului
Suprem al URSS, A. Lukianov îi cerea lui Igor Smirnov din Tiraspol
lichidarea organelor legale de menţinere a ordinii de drept în zona
răsăriteană a Moldovei şi înfiinţarea altor noi, îngrădind astfel
accesul organelor administrative centrale din Chişinău în spaţiul
Transnistriei.
La Tiraspol, Bender, Dubăsari, Grigoriopol,
Slobozia, Rîbniţa, apăruse detaşamente înarmate din belşug, cu
echipament şi tehnică de luptă. Batalionul ”Dnestr”, includea în
rândurile sale cazaci şi mercenari aduşi din întreagă Rusie.
Din amintirile generalului Victor Gusleacov,
acesta relata precum că în luna Februarie 1992, simţea aproprierea unei
acţiuni de instigare de mari proporţii. Treptat, la sfârşitul lunii
Februarie, a fost anunţat de un ofiţer care cel din urmă a avut o
discuţie cu Grosul – şeful Direcţiei afacerilor interne din Tiraspol, că
are o senzaţie de nelinişte şi se pregăteşte ceva în Bender. Despre ceea
ce urmează, capturarea secţiei de poliţie din Dubăsari se aflase în ziua
de 2 Martie la ora 04.00 dimineaţa.
Războiul din Transnistria a început în zilele
în care, în cadrul ONU, se desfăşura ceremonia de primire a noilor
membri, fostele republici sovietice, Republica Moldova adera la data de
2 martie 1992.
În seara zilei de 1 Martie 1992, în Dubăsari,
în apropierea secţiei de poliţie s-a iscat o încăierare. Aceasta a fost
o înscenare a comandantului de batalion Kostenko, care îndeplinea
sarcinile serviciilor ruse, transmise de la Moscova. La apel a sosit un
echipaj de poliţie condus de Sipcenko, care ulterior a fost împuşcat în
cap în urma unui schimb de focuri. Asasinarea lui Sipcenko a fost un
semnal pentru gardiştii dubăsăreni şi cazacii din cadrul Oştii Căzăceşti
de la Marea Neagră, de a captura Secţia raională de poliţie din
Dubăsari, de a aresta şi dezarma cei 27 de poliţişti aflaţi în secţie.
După acelaşi scenariu au început evenimentele şi în Bender.
În aceeaşi noapte, 1 spre 2 Martie, în
apropiere de Dubăsari în satul Cocieri, a fost omorâtă cu cruzime o
învăţătoare. Învăţătoarea era lider local şi a adunat oameni ca să apere
comisariatul de poliţie. Cazacii şi gardiştii au pătruns în locuinţa
acesteia, au maltratat-o timp îndelungat, au omorât-o iar cadavrul l-a
aruncat în fântână. În aceeaşi noapte ei au mai împuşcat 2 localnici.
Ziua de 2 Martie este considerată data
oficială a începerii războiului transnistrian.
În aceeaşi zi, s-a dat alarma la brigada de
poliţie cu destinaţie specială, aflată sub comanda locotent-colonelului
Anton Gămurari. A fost chemat de urgenţă la Ministerul Afacerilor
Interne, unde în sală îl aştepta mulţimea. Nimeni nu înţelegea ce se
întâmplă, toată lumea era alertată. Primise ordin de a se îndrepta spre
Holercani, la 15 km distanţă de Dubăsari. Din amintirile sale, relata că
nu-şi imagina că va pleca pe o perioadă de mai bine de jumătate de an de
acasă, nu dorea să lupte, în primul rând ştia că războiul este sânge.
Erau foarte slab înarmaţi, aveau fiecare câte un pistol de tip Makarov
şi 5 pistoale-mitralieră.
Ulterior generalul Netkaciov şi Smirnov i-au
sunat pe Antoci şi Snegur, unde le cerea ca să-şi retragă brigada în
dimineaţa zilei de 4 martie. Aflând despre retragerea acestora, Smirnov
a dat ordin ca să atace Poliţia din Dubăsari, atacul soldându-se cu
victime. În aceeaşi zi, poliţia moldovenească folosind transport blindat
de tip BTR, a atacat garda de lângă Coşniţa, localnicii fiind evacuaţi.
Forţele din Chişinău au capturat şi secţiunea de drum Tiraspol-Râbniţa,
în replică, la ordinul Tiraspolului, cazacii au aruncat în aer podurile
de peste Nistru de la Dubăsari şi satul Bîcioc.
Un alt eveniment a avut loc la Grigoriopol,
unde s-a tras într-o ambulanţă care transporta un pacient la spital. În
urma incidentului, moaşa murise, o femeie însărcinată, şoferul şi alţi
oameni de rând fiind răniţi. În urma acestui atac, Tiraspolul dădea vina
pe Chişinău. În ziua următoare, s-a instaurat stare de urgenţă în
raionul Dubăsari.
Ulterior, după cum s-a constatat, asupra
maşinii au tras la ordinul lui Şveţov-Antiufeev, reprezentanţii
serviciilor speciale transnistrene – V. Nikitenko şi S. Bubnov, foşti
angajaţi ai trupelor OMON din oraşul Riga. Despre această operaţiune a
dat declaraţii R. Sabirov, un fost locotenent al armatei sovietice.
La jumătatea lunii martie, cazacii şi
gardiştii i-au ucis pe membrii echipajului de poliţie din Coşniţa.
Oamenii de rând au cerut ajutor de la autorităţile din Chişinău. După
câteva ore, patru transportoare blindate din brigada lui Anton Gămurari
s-au îndreptat spre satul unde a avut loc tragedia. În cele din urmă,
cazacii şi gardiştii au fost alungaţi din sat.
Cu cât mai mult timp trecea, cu atât mai mult
se intensificau operaţiunile militare şi cu atât mai mult atmosfera din
Chişinău devenea încordată. Populaţia se aduna la mitinguri, Frontul
Popular îndemna la război. Conducerea Moscovei nu reacţiona la
protestele Moldovei. Mircea Snegur, dezorientat, într-o conferinţă de
presă a declarat că Moldova are dreptul să solicite ajutor şi sprijin
internaţional, inclusiv României.
La 16 martie, Snegur, fără acordul
parlamentului a emis Decretul nr.70 privind unele măsuri de asigurare
a securităţii statului şi a ordinii publice pe teritoriul raioanelor
transnistrene, de pe malul stâng din Republica Moldova. După
emiterea decretului, a început mobilizarea rezerviştilor. Tot în aceeaşi
zi, a fost arestat, fără ca să fie necesar în regiunea Odessa, fostul
comandant al Armatei a 14-a, generalul în rezervă Iakovlel.
Armata Moldovei figura doar pe hârtie,
nefiind capabilă să desfăşoare operaţiuni militare. Din lipsa de cadre
active, s-a ajuns ca să-i desemneze pe ofiţerii din rezervă, profesori
de pregătire militară de bază, în funcţii de comandant de pluton, de
batalion etc.
La 17 Martie, a fost adoptată Hotărârea cu
privire la situaţia din Transnistria şi alte zone ale Republicii, prin
care organul legislativ însărcina Guvernul să ia măsuri cu privire la
stabilirea ordinii în zonele de conflict.
Sub jurisdicţia Republicii Moldova , la data
de 20 Martie, au fost transferate Regimentul de aviaţie de vânătoare
nr.86 şi Escadrila de aviaţie mixtă independentă nr.153, însă primele
zboruri ale MiG-29 au fost organizate abia la data de 27 Mai.
În dimineaţa de 1 Aprilie, în Bender a
pătruns o subunitate a Poliţiei moldoveneşti însoţită de 2
transportatoare blindate, ce aveau ca obiect dezarmarea gardiştilor
transnistrieni. La 5 aprilie vicepreşedintele Federaţiei Ruse, Ruţkoi şi
ministrul adjunct al apărării generalul Gromov, au întreprins o vizită
la Tiraspol, au participat la manifestaţii şi au promis locuitorilor din
Transnistria protecţie. În următoarea zi, la Chişinău sosise ministrul
rus Kozîrev, care a avut ca scop să concilieze părţile conflictuale.
Însă în cadrul Congresului al VI-lea al deputaţilor poporului din Rusia,
la iniţiativa lui Ruţkoi, s-a adoptat o hotărâre în care se vorbea
despre protecţia Transnistriei faţă de Republica Moldova.
Mai târziu, în data de 10 Aprilie a fost
semnat un protocol privind armistiţiul între Republica Moldova şi
Transnistria, care stipula dezarmarea Benderului. S-a propus retragerea
formaţiunilor militare ale părţilor combatante până în ziua de 15
Aprilie.
Comisariilor de poliţie li s-au cerut să
elaboreze un program cu privire la garantarea comună a unui regim de
control şi vamă. Deblocarea şi supravegherea magistralelor.
La data de 10 aprilie Smirnov semnează
Decretul cu privire la formarea forţelor armate.
Acest protocol menţionat mai sus, având ca
obiect sfârşitul conflictului a durat aproximativ până la data de 19
aprilie, când în parcul batalionului de geniu din Parcani, din spusele
colonelului Bergman, în timpul încărcării unui puitor de mine, a avut
loc o deflagraţie puternică, în urma căruia au murit 28 de militari.
Autorităţile din Transnistria au încercat să arunce responsabilitatea
asupra unui grup militari condus de Ilaşcu1,
însă s-a adeverit că vina este directă a conducătorilor Transnistriei.
La sfârşitul lunii Aprilie 1992, văzând că
poliţia nu poate îndeplini toate sarcinilie de menţinere a integrităţii
teritoriului, neavând o pregătire corespunzătoare, la iniţiativa
generalului Ion Costaş2 a
fost creat un Stat-Major Operativ sub conducerea comandantului suprem al
Forţelor Armate. Sarcina principală era de coordonare a activităţii
unităţilor şi subunităţilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne,
Ministerului Securităţii Naţionale şi al Ministerului Apărării, care
acţionau în zona de conflict.
Şeful Statului-Major Operativ sub conducerea
comandantului suprem, a fost numit ministrul adjunct al apărării,
generalul de brigadă Pavel Creangă3.
La 12 Mai, Statul-Major Operativ a fost amplasat în punctul de comandă
Holercani.
În martie 1992, s-a hotărât formarea a 10
batalioane de infanterie motorizate de rezervă. În decursul lunii
aprilie sub conducerea coloneilor Paşchevici, Petrică şi Gorgan a fost
organizată pregătirea militară a batalioanelor, ulterior trimise pe
câmpul de luptă.
La 12 Mai 1992, în subordinea Ministerului
Apărării erau 51 de ofiţeri, o cifră ridicolă pentru o ţară care se afla
în război.
La 1 Aprilie a fost creată direcţia de
contraspionaj militar, la 25 Aprilie nucleul administrativ al
Ministerului Apărării, la 1 Mai au fost create serviciile de echipament
şi de aprovizionare cu alimente şi serviciul medical. La 25 mai a fost
format un departament de inginerie al Statului-Major General. La 12
Iunie, Divizionul de rachete antiaeriene S-125, a luat în primire
serviciul militar în raionul poligonului Bulboaca.
La mijlocul lunii Mai 1992, au fost formate
patru grupe tactice:
1. În direcţia Chiţcani, sub comanda
colonelului Mihai Mămăligă – reprezentant al Ministerului Afacerilor
Interne;
2. În direcţia Bender, sub comanda
colonelului Leonid Karasev – reprezentant al Ministerului Apărării;
3. În direcţia Coşniţa, sub comanda
colonelului Anatol Cociug – reprezentant al Ministerului Apărării;
4. În direcţia Cocieri, sub comanda
colonelului Nicolae Petrică - reprezentant al Ministerului Apărării.
Ţinând cont de faptul că separatiştii
intraseră în posesia a peste 30 de tancuri şi peste 50 de tunuri de
artilerie a apărut necisitatea consolidării grupurilor tactice cu
subunităţi de artilerie. Astfel când artileria moldovenească a intrat în
luptă, situaţia de pe front a început să le pară critică liderilor de la
Tiraspol.
La începutul lunii Iunie a renăscut speranţa
că părţile vor reuşi să ajungă la o înţelegere. La 9 Iunie, Parlamentul
din Moldova a luat decizia de încetare a focului în baza acordurilor,
încheiate de către Comisia mixtă. La 17 Iunie organul legislativ cu
participarea deputaţilor raioanelor de pe malul stâng a adoptat o
hotărâre cu privire la soluţionarea paşnică a conflictului. Însă toate
aceste speranţe se sfârşesc la 19 Iunie când gardiştii şi cazacii din
nou au început să atace.
Istoricii care au sistematizat şi au analizat
evenimentele tragice din anul de foc 1992, vor constata mai târziu că
prima luptă de proporţii mari a avut loc la data de 19 Iunie, într-o zi
de sâmbătă la Tighina. Tancurile din artileria Armatei a 14-a trec
Nistrul pentru protejarea oraşelor militare. Gardiştii şi cazacii atacă
din nou secţiile de poliţie cu aruncătoare de grenade, mitraliere şi
arme automate. Într-o singură zi au murit peste 10 poliţişti, iar peste
23 au fost grav răniţi. Chişinăul refuză să trimită ajutoare. Abia spre
seară a intervenit brigada de poliţie cu destinaţie specială. În data de
20 Iunie, subunităţile armatei a 14-a, dislocate în Cetatea Tighina,
atacă din spate apărătorii podului de peste Nistru, omorând într-o
singură zi peste 100 de soldaţi moldoveni.
Conform datelor statistice, trupele sovietice
din partea stângă a Nistrului la 1990 numărau mai mult de 3 mii de
ofiţeri şi peste 12 mii de cadre în termen şi pe bază de contract, care
aveau în dotare un uriaş arsenal de arme şi muniţii – 120 de tancuri de
luptă, 166 vehicule blindate, 129 de piese de artilerie, 6 vehicule
blindate lansatoare de poduri, 9 elicoptere de luptă, 36 lansatoare de
rachete antitanc şi cca 50 mii de arme automate. Armata fostei URSS a
pus cu generozitate la dispoziţia forţelor separatiste militari, experţi
şi echipamente sofisticate. Deja în primăvara lui 1992, în „armata
separatistă nistreană” erau înrolaţi 8 mii de ofiţeri activi, rezervişti
şi militari în termen, care formau „garda transnistreană”, la care se
mai adăugau 5 mii de angajaţi ai trupelor de interne şi 4 mii de
muncitori înarmaţi din „detaşamentele de autoapărare”. Pe lângă
apărătorii cauzei separatiste se mai numărau peste 3 mii de puşcăriaşi
puşi în libertate din penitenciarele ruseşti, cu condiţia de a veni în
ajutorul enclavei separatiste. Totodată, întreprinderile de la Tiraspol
şi Râbniţa au fost trecute pe picior de război, pentru a asigura
capacitatea de luptă a forţelor separatiste.
Peste o lună, la 21 Iulie 1992, Boris Elţin
şi Mircea Snegur au semnat Convenţia cu privire la soluţionarea pe
cale paşnică a conflictului armat din zona transnistriană. Precum
afirmase în Chişinău pe 22 octombrie 2002 Preşedintele Dumei de Stat4 a
Federaţiei Ruse – Ghenadie Selezniov, la şedinţa parlamentului ”războiul
din 1992 a avut un singur scop: să împedice unirea Republicii Moldova cu
România” spus scurt şi clar.
student Ion ZMUCILĂ
Note
1 Este unul din
fondatorii Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia (1988-1992).
Preşedinte al Frontului Popular din Moldova - Filiala Tiraspol
(1989-1992, an când a fost lichidată de forţele separatiste).
Participant la luptele armate de la Nistru (1992), în calitate de
comandant al unor trupe militare cu destinaţie specială ale Ministerului
Securităţii Naţionale din Republica Moldova. Ulterior a fost deţinut
politic al regimului de la Tiraspol (1992-2001), condamnat la moarte
(1993) de către o instanţă neconstituţională subordonată politic
Moscovei. În rezultatul presiunilor politice efectuate asupra
autorităţilor Federaţiei Ruse, de către comunitatea internaţională, şi
îndeosebi de conducerea APCE şi UE, la 5 mai 2001 Ilie Ilaşcu este
transferat la Chişinău şi predat serviciilor secrete ale Republicii
Moldova şi României. Multe din activităţile sale politice de la Tiraspol
şi îndeosebi activitatea sa în perioada de război, nu se cunosc. Însă
despre unele se cunoaşte foarte puţin doar din sursele militare ruseşti,
că Ilaşcu şi unitatea sa specială luptând în spatele frontului a adus
mari pierderi Armatei a 14 Ruseşti şi bandelor de cazaci veniţi să lupte
în Transnistria contra moldovenilor.
2 Ion Grigorievici
Costaş, general din Republica Moldova, care a îndeplinit funcţia de
ministru al afacerilor interne al Republicii Moldova (1990-1992) şi
ministru al apărării (1992).
3 Pavel Creangă (n.
1933) este un general din Republica Moldova, care a îndeplinit funcţia
de ministru al apărării naţionale (29 iulie 1992 - 25 ianuarie 1997).
Generalul Pavel Creangă a fost numit prin Ordinul nr.83 din 27 mai 1992
în funcţia de viceministru al apărării naţionale. La data de 29 iulie
1992, a fost numit ca ministru al apărării naţionale, îndeplinind
această funcţie până la 25 ianuarie 1997.
4 Duma de Stat (în
limba rusă: – Gosudarstvennaia Duma, prescurtată uneori ca – Gosduma)
este camera inferioară a Parlamentului Federaţiei Ruse, (camera
superioară a legislativului fiind Sovietul Federaţiei Ruse).
Bibliografie
1. Ancel, Jean,
Transnistria, vol. I,II, III, Bucureşti, ed. Atlas, 1998.
2. Boldur, Alexandru,
Românii şi strămoşii lor în Istoria Transnistriei , editura
Culturală, Iaşi 1943.
3. Chirtoacă, Liliana,
Reforma judecătorească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea în
Basarabia, Chişinău, ed. CEP USM, 2003.
4. Costaş, Ion,
Transnistria 1989-1992. Cronica unui război nedeclarat, ed.RAO, 2012
5.
Cucereanu Radion, Cercavschi Eleonora, Apetri Dumitru, Martirul
Transnistrian sub jugul totalitar rusesc, editura Balacron,
Chişinău, 2013.
|
|
